Au început fetele să iasă, în haită, ca leoaicele

Suntem destul de multe cicliste sau fete pe biciclete. Partea proastă e că avem programe încărcate, mult diferite și care nu întodeauna pot fi sincronizate, deci ajungem rar să ne dăm împreună. Duminica trecută totuși s-au aliniat planetele. La 9:30 eram în piața Victoriei, șapte fete și biclele noastre. Erau și băieți cu noi, dar eram 7 fete.

Seciu se apropie cu pași repezi. E prima cursă de șosea a anului. E prima etapa din Road Grand Tour. E un plat vântos, urmat de o cățărare crâncenă și apoi o coborâre de poveste. Dap, nu pun la socoteală porțiunea aia de traseu valonat.

Pe scurt?

Dis-de dimineață mă îndreptam spre FabLab să iau una bucată mașină cu suporții aferenți. La 9:30 eram în Piața Victoriei unde ne aștepta trupa. Pe drumul către Seciu, în timp ce ne înfruptam din bunătățile pentru cicliști home made de Ina în bucătăria magică, am fost vegheate de Nef(f).

A fost fain să mergem în haită. Da zic haită și asta înseamnă o comunitate în care fiecare membru are un rol desemnat și are grijă de ceilalți membri și în caz de ceva și când apele sunt liniștite. Cum a condus Oana mașina că eu eram mega adormită, cum Roxana ne-a dotat cu apă cu izotonic înainte de antrenament, cum Diana a avut grijă să mă învețe trucuri de respirație pe urcare, cum Gabriela ne-a organizat eficient la masa de după, cum Ina ne-a făcut bulete și bunătăți de bicicliști … întelegeți voi?

Prima tură, prima buclă de Seciu. Tâgâdâm. Tâgâdâm. De ce am început așa tare? Ah, pentru că-i coborâre și pentru că de când bicla pe care am primit-o de la Velopedia, nu mă pot abține. Cunoscătorii zic că e ceva legat de geometria biclei și de dimensiunea cauciucurilor. Omul cu care mă dau eu pe dealuri și de la care învăț să cobor zice că-i pentru că factor psihologic – cică am încredere mai multă când știu că pot frâna, deh! … frâne pe disc.

După regrupare am încercat să mă țin după băieți pe plat. Am reușit, pentru că era prea vânt să fiu lenesă și să merg singură. La un moment dat am avut totuși nevoie să beau apă și-am încetinit. Încă n-am încredere că pot să beau apă la 35km/h și să merg drept și să semnalizez gropi și să evit un posibil accident și să pun bidonul la loc. Iată un skill pe care trebuie să îl exersez încă.

Ah, ce bun e izotonicul ăsta de la Roxana. Mai e și albastru.

Ups. Începe cățărarea. Diana mă prinde din urmă și apoi urcăm împreună. Pănă să ajungă destul de aproape să vorbim, mă gândeam serios să mă apuc să fac cristiane ca să nu mai fie atât de greu. Când a fost destul de aproape să începem să pălăvrăgim, s-a întâmplat ceva dubios, anume am uitat că-mi explodează plămânii, n-am mai auzit bipăitul alarmei de hr prea mare și …. și a fost bine.

Ca să fim înțeleși, e dubios când mi-e bine pe o cățărare.

Cred că se vedea totuși că mă chinui așa că Diana m-a învățat un truc de respirație. Mai erau câteva curbe și-apoi venea linia aia dreaptă crâncenă înainte de cramă. Era în continuare bine. Da, mă dureau picioarele, mai exact mă usturau muschii, da aveam un puls nebun, dar nu mă mai întrebam ,,cine m-a pus?” și ,,ce papuci caut eu pe cățărări?”.

Aceeași stare de fainoșag am trăit-o și când am făcut cățărarea pe partea cealaltă cu Ina și Oana. Ba cu Ina chiar am respectat tradiția și am sprintat cot la cot pe toate porțiunile mai abrupte.

Încă n-are nume starea de iuuuuui pe care o am când pedalez cu fete, nu știu de unde vine, ce este de fapt și dacă o să rămână, dar îmi doresc să rămână și îmi mai doresc ca programul meu să se sincronizeze cât mai des cu al fetelor, că m-am cam săturat să ies la ture și să îmi dau duhul încercând să mă țin după băieți și niciodată reușind să fac parte din haita lor.

A treia oară, Gentlemen’s Race, a treia oară iau lecții de la Zagon

Au trecut deja două zile de când ne-am întors de la Gentleman’s Race, patch-urile de la cele trei concursuri stau aliniate pe biroul meu alb și mie nu-mi vine să cred.

Acum două ediții am strâns prima dată o echipă de fete, numai și numai de fete și am participat la Gentleman’s Race. În caz că nu știați, e vorba de 140km, cu 1200m diferență de nivel și una bucată de Zagon – o urcare, pe macadam, un drum în sus care mă învață de fiecare dată căte ceva.

Nu-mi vine să cred, în trei ediții s-au înmulțit fetele care participă și treaba asta mă face să zâmbesc cu gura până la urechi pâânăă fac febra musculară la orbicularii gurii. Așa țin minte că se numeau mușchii râsului.

Un race report, încă valid e aici. 

Despre cursa de pe 4 octombrie 2015?

Mi s-a întâmplat o chestie ciudată: n-am renunțat și nici n-am simțit senzația aia copleșitoare că oricum totul e pierdut – după 3 pene, 2 la interval de 300m și niște zeci de minute bune pierdute, ar cam fi trebuit totul să fie gri.
Faptul că Alex Ciocan, un sportiv pe bune, s-a oprit și mi-a dat roata lui și m-a ajutat să o montez, adică un om care se dă serios pe biclă a pierdut timp pentru mine, m-a super mobilizat. Drept urmare, după ce am primit roata am fost hotărâtă să fac tot ce se putea să ajungem, toata echipa Daimon Green Arrows, cât mai bine la final.
În plus, mi-am amintit de Andreea Călugăru, cu mega giga ultra căzătura ei de la un triatlon fără asfalt. După niște tumbe serioase cu bicla- tumbe după care a avut nevoie de recuperare serioasă, s-a ridicat și-a continuat să pedaleze.

O altă chestie dubioasă a fost că nu mi s-au mai părut așa mult 140 de km. Anul trecut, în octombrie, când am participat prima dată, în ultimii 20 de km credeam că o să mi se dezintegreze picioarele și că nu o să mai pot sta dreaptă niciodată. Mă durea spatele, mă dureau genunchii, mi-era o foame de lup.
De ce s-au schimbat lucrurile anul ăsta?
Pentru că anul ăsta am mai ieșit la niste ture lungi și probabil m-am obișnuit cu distanțele. Pentru că, în sfărșit, mi-am făcut un bike fitting și stau cum trebuie pe bicicletă. Treaba asta cu bike fitting-ul e scumpă, a-propos, dar e musai de făcut: măcar că scapă genunchii și spatele de dureri și de complicații ulterioare.
Un alt motiv pentru care distanța nu m-a dărâmat a fost pentru că, în sfârșit, după numeroase teste, am aflat ce mâncare îi trebuie corpului pe pre-ride și during-ride. Aaaaaa, în sfârșit nu mi se mai scurge puterea in picioare după 70 de km.
Recomandarea mea ar fi să testați mai multe tipuri de mâncare biciclistă și nu doar cea “de specialitate”. Da, un gel Isostar mă ajută, și mă ajută mult, dar corpul meu protestează dacă nu mănânc și ceva solid și, la mine, acel ceva solid e un baton de prune uscate cu cereale. O chestie pe care am descoperit-o totaaaaaaal întâmplător în timp ce căram 15kg de bagaje, pe biclă, prin Slovacia, pe dealuri.

În ceea ce privește hidratarea, chiar dacă Mădălin ne-a mai zis de alimentare&apă, mie mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe celalaltă. Așa că, am cărat 1350ml apă cu mine degeaba, cu 300 chiar am ajuns până la finish. Zora, bea apă, ar fi zis Daniela, care și ea cam uita înainte să se hidrateze.

Ultimul triumf a fost că nu m-am mai panicat atâta pe Zagon că o să pierd aderența. A fost greu, e o cățărare grea, m-am uitat la pădure cum m-a îndemnat Suzi anul trecut și-am pedalat. Chiar e frumoasă pădurea pe acolo și face cățărarea să treacă mai ușor. Așa am aflat și că la biță se aplică principiul de la moto, te uiți in față la 5-10m să planifici trasa, nu stai cu ochii în pământ, la 30cm de roata față. Încă mai aflu lucruri noi, ieeeeei!!!
Dacă nu aș fi avut crampe, ar fi existat poze cu mine zâmbind pădurii și pomenind-o pe Suzi.

View this post on Instagram

@zora_iuga – ever present on Instagram even when she races! Big ups to all #girls who #ride and special props to those who have balls to #race! #Covasna #Zagon #NoPavement #road #cycling #Daimon

A post shared by Maximilian Munteanu (@broken_levee) on Oct 4, 2015 at 5:22am PDT

Despre mersul în echipă?

A fost prima noastra distantă parcursă împreună: 145 de km in 5 ore și 23 de minute de effective riding. Probabil am fi făcut o pauză de 20 de minute sau două de 10, dar cam atât.
Am schimbat la trenă frumos, chiar dacă ne-au luat câteva încercări să ne obișnuim cu – trebuie să anunț, să sprintez un pic și pe urmă să mă duc în spate. Am mers grupat, adică n-am lăsat pe nimeni în urmă, ceea ce, din punctul meu de vedere, era scopul suprem. Bine, bine, mai puțin pe dealuri unde fiecare a urcat și coborât în ritmul ei.
Am terminat toate împreună, în linie, ca niște gentlemani adevarați și ne-am bucurat de pizza aia, may I say, mai mult ca oricine de-acolo. :”>

Concluzii?

Am să rămân paranoică și-am să-mi verific cauciucurile, fondul de jantă și chestiile conexe înainte de fiecare cursă.
Mai vreau la Gentleman’s Race, tot cu echipă de fete.
Trebuie să cațăr mai mulți munți anul viitor, îmi plac prea mult “drumurile în sus” să le parcurg așa cu încetinitorul.
Îmi pare bine să închei sezonul cu chef de bicicleală. Spre deosebire de anul trecut, anul ăsta de abia aștept să termin munca să ies cu bicla, ceea ce e mare lucru.
În 2015 au apărut multe fete pe cursieră și-s din ce în ce mai curajoase, tare mi-ar plăcea să facem cumva o întâlnire numai a noastra. Într-un vârf de munte, așa.
Anul care vine, sper la două echipe de fete. O fi mult?

Ei bine, la revedere sezon 2015, încep dările a la lejere și poate vizitele pe Trans-uri, acum că s-au potolit turiștii.

VeloPower sau cei mai faini 78,2km de anul ăsta

Anul trecut, pe 28 septembrie, terminam una din cele mai faine curse din “cariera” mea de biciclistă: VeloPoweRoadRace de Panciu. La finish, eram printre puținii oameni care zâmbeam cu gura până la urechi: plutonul se rătăcise, fuseseră și niște erori de cronometrare, pe scurt, niște bicicliști foarte supărați. 
 Sincer? Eu făcusem 100 și un pic km până la finish, în loc de 77, și eram conștientă că eram singura responsabilă: cred că ține de participantul la concurs să studieze un pic traseul de acasă, mai ales la șosea, unde orientarea în spațiu e mult mai simplă.

Voiam să merg și anul ăsta, așa că i-am tot stresat pe organizatori cu întrebări – se mai face? când se face? când se deschid înscrierile? Mi s-a răspuns – suuper repede @_@ – că aproape sigur pe 27 septembrie, ieei, deci am destul timp să le stresez pe fete să vină și ele, pentru că voiam să merg de-odată cu fete, nu musai să fie cu tras, omorât picioare, mers cu inima în gât și altele, dar să fie pluton sau grup sau cum vreți voi să-i ziceți, de fete.

Am strâns o trupă de șoc: Irina, Oana, Răzvan și cu mine.

View this post on Instagram

#VeloPowerRoadRace #cicliști #biciclete înainte de degustarea de #must. #powerrangers

A post shared by Oana Turturică (@oana_monica) on Sep 27, 2015 at 8:26am PDT

FabLab ne-a împrumutat mașina lor mega uriașă cu suporți de biclă și tot tacâmul și-am pornit la drum. Adventure time cu mâncat pe capotă, căutat în zadar radio Trinitas, ascultat cd-uri vechi cu boybands și multă hlizeală. P.S. În ciuda faptului că nu știu stânga și dreapta, am fost desemnată navigator și n-am rătăcit pe nimeni, în principiu pentru că l-am avut secund pe Bolba care din când în când zboară avioane și la volan pe Oana care nu se enervează cât îmi ia mie să nimeresc stânga-dreap-stănga-ba dreapta.

Vineri seara, la miezul nopții și vreo 20 de minute, ajungeam la George, care ne-a gazduit peste noapte. Sâmbătă dimineață, la degustarea de suc de cătină, George ne asigura că mega-giga-ultra ceața aia o să se ridice și că o să fie soare, vecinii culegeau via și noi troscăneam cu plăcuțele pe prispă. Nu eram așa siguri că o să se ridice ceața.

Dacă nu se ridica ceața, cum aveam să ne bucurăm de super traseul cursei?

Cred ca acum e momentul să o spun pe-a dreaptă, am venit la Panciu cu trei target-uri mari și late: să mă zgâiesc mai mult la peisaj, să fac sub 3 ore fără să trag prea tare de mine și să mă bucur de ride, mai mult decât să mă dau la o cursă. Mission acomplished.

Despre cursă?

Am ridicat pachetele și-năuntru a fost un mega giga ultra magnet cu VeloPower, care acum e la Adriana în mașină, dar pe care îl voi recupera și poza în fel și chip, nu scăpați de asaltul cu poze cu magnet.

Un alt detaliu fain a fost că, după ce legai numărul din față, pe ghidon îți rămânea elevation map-ul concursului, ceea ce pe mine m-a ajutat să îmi dozez efortul pe fals platul de dinaintea ultimei cățărări în așa fel încât să nu mă apuce criza de astm și să nu mă opresc.

La startul tehnic am cam scrântit-o că am rămas în spate, în principiu pentru că îmi este frică de îmbulzeli și să merg în spatele unor oameni despre care nu știu cum se dau. Chestia asta m-a costat niste timp și-am pierdut orice urmă de pluton după care să mă țin, dar, cum scopul meu nu era să scot cine știe ce timp, a fost ok. 
 Ca notă pentru viitor, trebuie să mă învăț cu starturile tehnice, pentru că și la Road Grand Tour Cursa Campionilor tot așa am scrântit-o și a trebuit să merg singură mai toată cursa.

Apropo de mers singură, la Panciu s-a întâmplat o neîntâmplată, am mers toată cursa cu o fată – Gabriela. Nu știu dacă e pentru că au fost două concursuri numai pentru fete anul ăsta, nu știu dacă e pentru că avem mai multe curaj să ne dăm pe cursiere, dar am început să ne strângem pe la concursuri și chiar să mergem împreună. Aaaaaaaaa.
Cum a fost echipa cu Gabriela? Eu trăgeam pe plat, că sunt animal de plat, ea scotea ficații din mine pe urcări, ba chiar la ultima a încetinit să ne regupăm și am terminat împreună, cot la cot, ceea ce mie mi s-a părut al doilea cel mai fain lucru al zilei, după clăteala ochilor cu priveliștea de pe traseu.

Traseul a fost marcat impecabil: gropile împrejmuite cu triunghiuri; a fost un dâmb pe o coborăre și a avut propriul lui voluntar care ne îndemna (ne urla, că noi cam coboram cu 50+km/h pe acolo) să încetimin pentru că dâmb; când era drumul stricat pe un sens, erau marcaje care indicau treaba asta; un voluntar ne avertiza într-o curbă că vedeți la groapă, groapa era și ea semnalizată. Am fost impresionată de treaba asta. Bravo organizatorilor!

La punctele de alimentare, altă chestie faină, voluntarii știau cum să îți dea apă și, dacă strigai din timp, primeai și mâncare din mers. Eu am cerut lămâie. Nu știu de ce, toată cursa mi-am dorit lămie și roșii cu sare. Poate m-am obișnuit prost de la IronManul de la Oradea.
Alt lucru fain e că la finish, veneau din voluntari să te întrebe dacă vrei apă, nu căutai tu cortul de alimentare. Și tot în domeniul post cursă, cele mai bune paste post concurs. Le ioi!
La final, după premiere, toți am primit o diplomă, ca la concursurile mari de afară. Ne-au strigat pe nume și ne-am strâns pe scenă, cu voluntari și organizatori și câți mai rămăseseră dintre concurenți – sincer mi-aș fi dorit să fi rămas mai mulți.

Au fost 78,2 km de traseu aaaaaaaa. Oricât m-aș chinui să îl descriu, oricât aș da link-uri cu profilul cursei, poze de pe traseu, epitete, metafore și alte figuri de stil, VeloPower Road Race e o cursă la care trebuie să vii ca să îți poți da seama de aaaaaa.

P.S. Aventura trupei de șoc a continuat după această ultimă strigare și eu mi-am schimbat părerea despre moldoveni. Cel puțin aia din zona asta în care am fost noi. De ce? Pe traseu, un cioban își cerea scuze că a ieșit cu oile fix acum și încurcă; oamenii din satele prin care treceam ne încurajau; mașinile care se nimereau cu noi pe traseu așteptau să ne depașească uneori și căte 5km; după concurs am fost în vizită la o gospodărie moldovenească și-am văzu ce fain șed lucrurile pe acolo.
P.P.S. : Afterparty-ul organizatorilor și voluntarilor a fost să strângă ce-am lăsat noi în urmă: sticle aruncate, ambalaje de geluri și altele. Un al motiv pentru care îmi super place de concursul ăsta și oamenii care îl fac.

De două ori 180 de km într-o săptămână.

În decembrie, Ina și Alex mă întrebau dacă n-aș veni la Iron Man la ștafetă și-am zis da, fără să știu ce mă așteaptă. Cu două săptămâni înainte de concurs, Bolba mă întreba dacă nu vreau să vin pe biclă cu el până la Electric Castle. Am zis că vin până la Brașov, fără să știu ce mă aștepta. Și ca să fie treaba treabă, am făcut ambele ture în aceeași săptămână, ceea ce a fost un pic șocant pentru corpul meu neobișnuit cu turele lungi. Cum drumul până la Brașov a fost cu lălăială, poze și de plăcere, n-am ce zice prea multe despre el. Doar că mi-a plăcut urcarea de la Cheia la Bratocea nespus și că, spre deosebire de anul trecut, nu m-am oprit pe drum și m-am pleoștit când am văzut că s-a terminat cățărarea.

View this post on Instagram

Rolling smooth on wiggly mountain roads. #zorasdailies

A post shared by Zora 🔵 Iuga (@zora_iuga) on Jun 23, 2015 at 1:06pm PDT

Am mai fost fain că, fix când mintea mea ajungea la momentul “de ce fac eu asta” ne-am întâlnit cu Suzi și Daniela, care veneau din Brașov să ne întâmpine.

Apoi, cinci zile mai târziu, mă găseam la Oradea, la ștafetă full, Iron Man.

View this post on Instagram

First triathlon. An Iron Man. Gitters. #zorasdailies

A post shared by Zora 🔵 Iuga (@zora_iuga) on Jun 26, 2015 at 5:47am PDT

Iron Man, 180km, 1500m diferență de nivel, 7h 2min moving time, 7h 22min total time, 2 ziduri izbite, locul 1 la ștafetă. Dar Iron Man nu e despre cifre. Timpul total, numărul de kilometri, greutatea biclei, distanța de parcurs, numar de ture, diferența totală de nivel, numărul de participanți, clasamente, statistici, al câtâlea ai terminat, câte batoane mănânci, căți litri de apă ai consumat, distanța față de cel din față, câți te depășesc. Iron Man e un fel de familie. Organizatorul îi știa pe mai toți participanții pe nume. Oamenii se știau unii pe alții, se salutau, se încurajau. De parcă stătuseră toți în aceeași casă cel puțin un an. Iron Man e un fel de grup select de oameni cărora le place să se izbească de limitele lor și să meargă în continuare mult peste ele. Iron Man e locul unde am aflat că, după “The Wall” mai este cel puțin un zid, că durerea nu contează atâta timp cât picioarele se mai pot învârti și o grămadă de alte chestii.

Despre cursă? Startul la înot s-a dat la 7 dimineața. Pe frig. Într-o apă atât de rece. Brrr. Înainte de orice fel de “pe locuri, fiți gata ..” a fost ritualul complicat și fascinant al unei mulțimi de oameni care se îmbracau în costumul de neopren. E o operațiune minuțioasă care necesită destulă dexteritate. Știți ce a fost fain? Concurenții se ajutau unii pe alții, erau ajutați de susținători, familii și organizatori. Apoi, fiecare, pe rând, oarecum tăcut și solemn a întrat zâmbind într-o apă sloi, în care eu nu o să intru prea curând, chiar dacă s-a născut un mic gând cu terminatul unui Iron Man. O oră și un pic, până a străbătut înotătorul echipei mele 3800m mi-am înghițit stomacul – care se încăpățâna să se cocoațe în gât – de câteva ori. A ajutat că m-am întâlnit cu mulți bicicliști pe care îi cunoșteam, că am făcut cunoștință cu fetele din celelalte echipe. Când Alex – înotătorul nosru – a ieșit din apă mi-au înghețat genunchii. Eram un pic supărată pe mine. Nu era de parcă nu am mai mers pe biclă mult. Nu era de parcă nu mă mai lovisem de limite și alte tărășenii. Am luat cipul și am alergat – dap, eu, am alergat – în SPD-uri cam 200m pe asfalt. Și-a urmat și startul meu, în urcare, “preferata” mea anul ăsta. Primii 90 de km au fost superbi, am menținut o medie de 27,2, chiar dacă erau câteva cățărări pe traseu și pinioanele mele nu sunt tocmai de deal. Am mâncat la timp, am băut la timp, astmul a tăcut mâlc. Ieeei. Pedalam frumos, rotund pe cât posibil și treceau kilometrii. La kilometrul 114 a început să bată vântul, care nu se hotăra în ce direcție. Nu-i nimic. M-am așezat mai aero – ceea ce la mine e echivalent cu mai incomod – pe biclă și-am mers in continuare. Media mea a scăzut la 26,3. Urma să depășesc limita de timp pe care mi-am impus-o. Argh. Cum capul meu a măcinat numai la prostia asta cu depășit timpul pe care mi l-am impus, mi-am pierdut din ritmul pe cățărări, pentru că, da, numărul de pitici e invers proporțional cu randamentul pe cățărat. In Paleu, la tura 5 din 7, am rămas fără aer și-au inceput să protesteze căile respiratorii.  Cum Ventolinul meu n-a funcționat, din mers, inainte de Uliacu, am declarat celor de la ambulanță că îmi doresc Ventolin la întoarcere. Zis și făcut. După 4 kilometri mă umpleam de bronhodilatator și-a fost bine. Am mai făcut si o pană, dar pe care am rezolvat-o în 3minute și un pic. Cu genunchii tremurând și piticii venind valuri valuri. De când m-am suit înapoi până la sfârșitul cursei a fost crunt, am avut o durere groaznică, despre care am aflat acum 1h că se numește sindromul piriform. În loc să mă adun, după ce am izbit zidul, în loc să îmi revin după o tură de mers mai încet și mai în cadență, în loc să ignor durerea, cum fac eu de obicei, am clacat și ultimii 35km m-am târâit pe bicicletă. Singurul motiv pentru care nu m-am oprit să fac o pauză mai lungă a fost pentru că mă aștepta alergătorul să alerge un maraton și pentru că am văzut pe fața înotătorului, când a ieșit din apă, cât a tras pentru un timp bun. Așa că m-am târâit, am terminat ultima buclă, știam că mai urmează o mega ultra giga cățărare de 2km, pentru care eu clar nu aveam forță cu care să compensez lipsa de pinioane și apoi o coborâre – au inceput să îmi placă coborârile și să mă dau prea repede la vale. Culmea? Dealul a fost superb. Seamănă cu un zigurat. Când am rămas fără pinioane, am făcut cristiane și-am recuperat un pic din ce pierdusem pe ultimele ture. Pe coborâre am tras tare, prea tare, am intrat în niște curbe cu 35+ și nu erau de atât. M-am înclinat cam tare pentru zona mea de comfort și într-o curbă mi-a fugit spatele un pic. Am muncit pe coborârea aia aproape egal cât pe ultimul deal. Era bine, mă simțeam ca pe motocicletă și-mi închipuiam că sunt pe un Feleac – dealul meu unicorn. Cântam cu voce tare și-mi reveneam după al doilea zid. Îmi amintesc doar o curbă în care am urlat de frică și aproape am închis ochii, ca la moto când mergeam prea repede și închideam un pic ochii in timp ce încetineam. La intrarea în tranziție, pentru că voluntarul mi-a zis mai ferm să nu mă dau jos de pe biclă am sărit o bordură, iarăși un eveniment rar în cariera mea biciclistă. A urmat datul jos de pe biclă și alergatul pe iarbă. După 180km pedalați, o coborâre cu pulsul în gât, nu prea mai știi să alergi. Dar, pentru că adrenalină, am alergat. S-a sucit glezna un pic, am alergat în continuare. De data asta pentru că mi-am dat seama că sunt oameni care după aia 180km de biclă o să alerge un maraton, în timp ce eu aveam să predau cipul maratonistului. Și-a luat și maratonistul startul. A terminat 42 de km în 3 ore 24 și a dus echipa pe podium, pe locul 1, după ce eu cam stricasem timpul cu un ride mediocru. Bilanțul?

View this post on Instagram

Post Iron Man team meeting. Doing the math on the swim, bike ride run with the swimmer and cyclist. #zorasdailies

A post shared by Zora 🔵 Iuga (@zora_iuga) on Jun 27, 2015 at 11:28am PDT

*Doctorul zice că trebuie musai un bike fitting, altfel risc să-mi stric nu stiu ce chestii cu nume complicat din zona lombară. *Trebuie să îmblânzesc și piticii ăia care se revoltă live când văd că depășesc timpul pe care mi l-am propus. *Sunt de cateva săptămâni în “dead zone” cu antrenamentele și trebuie să schimb asta repede. *La 180 de km, afară de geluri, trebuie și mâncare solidă. *Pedalatul fără muzică este dublu de greu și trebuie antrenament să mă obișnuiesc. Serios, acum, pe la sfărșit începusem să-mi cânt eu și asta e o chestiune periculoasă. *Ajută când te încurajează oameni pe traseu. Mai ales când sunt necunoscuți care-ți zic brusc că faci bine și că-s mândri de tine. *Trebuie să mai învăț atââââââât de multe despre cursele lungi, e overwhelming. * A durut, a fost crunt, a fost groaznic, a fost greu, dar am învățat o gămadă de la familia Iron Man, despre mine și despre cum să mă om. Mulțumeeeeesc!  P.S. S-a născut un gând năstrușnic. P.P.S. Am luat primul start cu tricoul echipei.

Am dus bicicletele la zăpadă.

View this post on Instagram

Am dus bițele la zapadă. #zorasdailies

A post shared by Zora 🔵 Iuga (@zora_iuga) on May 23, 2015 at 3:15am PDT

 

 

Totul a început de la niște poze pe care le-a pus Karina cu bicla ei în zăpada de pe Piatra Arsa. Behold! 

Trebuie să menționez că urcarea aia e prima urcare pe care am fost eu vreodata, este un drum fericire în sus pe care mi-am învins multe limite și a doua tură, după Mihăileștiul lung, pe care Yume și Anglerfish – fiecare bicicletă de fată – s-au dat împreună și au zâmbit cu gura până la urechi.

Da! Și bicicletele fac asta!

View this post on Instagram

Mid descent.

A post shared by Zora 🔵 Iuga (@zora_iuga) on Jun 28, 2014 at 6:08am PDT

 

 

Și-am dus-o pe Yume să vadă zăpada, împreună cu Bianca (bița Andreei). M-am chinuit la deal un pic și nu era primul meu deal de anul ăsta. M-am chinuit cu un amărât de pinion de 25 – da, oamenilor care îmi spuneți să îmi cumpăr altă casetă sau care mi-ați spus asta până acum, voi face schimbarea – și cu un deget în pioneze cam 10 km. Apoi am lăsat pedala și am căutat să-mi găsesc ritmul, pe care mi l-am găsit destul de repede. Nici n-aș fi oprit dacă nu aș fi fost nevoită să beau apă – cumva la viteze mici nu reușesc să îmi păstrez echilibrul și să mă întind după bidon. E doar la mine sau aveți/ați avut și voi problema asta? Cum s-ar putea remedia?

Mai important decât ritmul la deal a fost ritmul la vale. În sfârșit am prins curaj să cobor mai repede și să pun în practică atăția ani de înclinat pe motoreta. Ieeei. Am ajuns sa iau curbe, pe care inainte le luam cu 20-25km/h cu 32-34. Nu pare o victorie mare, dar pentru mine este.

Bonus, am coborât în dropuri, mai ales pentru că degetul meu arătător, care are un metacarpian bușit grav, protesta în mod insistent și trimitea săgeți o dată la două dâmburi.

Și-a mai fost o chestie faină. Am descoperit un nou om cu care îmi place să mă dau. Chiar dacă la deal n-am apucat să vorbim, ca Andreea era mereu cu două curbe înainte, chiar dacă nici la vale n-am prea apucat să vorbim, pentru că eu eram prea preocupată să testez noua limită de viteză în curbe, a fost mmmmmmmm.

Ce-am învățat?
E mult mai fain să-ți găsești ritmul, în loc să-ți faci genunchii să plângă și astmul să fie personaj principal.
Am nevoie de pinionul 27, cel puțin.
Pot să frânez mai bine din dropuri. Îhm și știu că n-am crezut pe nimeni până acum când îmi spunea asta. Ei bine, unele lucruri trebuie să le încerc ca să le cred și, da, știu mi-a luat o veșnicie să încerc asta.
Trebuie să învăț să îmi țin ecilibru la viteză mică, ca să pot să beau apă în timp ce urc cu 9,7km/h. Sau mai puțin, dacă mă găsesc pe Valea Fiarelor.
Chiar dacă nu am tras la fel de tare ca în anii trecuți ( dovadă pulsul ), am stabilit un nou Personal Record pe urcare, cu tot cu opriri. Deci, la munte, nu contează neapărat să stai cu pulsul în gât, ci contează să îți găsești ritmul, iar la mine ritmul include și mult holbat la peisaj (ieei).
Mai vreau la deal.

 

Revizia bicicletei când ești de capul tău.

E o provocare pentru o fată să-și ia biclă, pentru că trebuie să o întrețină, trebuie să o repare și să o ducă la revizie din când în când. Momentul în care te ajungi la mecanic și el parcă vorbește în chineză cu tine, tu nu întelegi, dar trebuie să ai incredere în el, e crunt. Ziua în care ți se strică ceva și oameni din jurul tău nu știu cum se repară și nici internetul nu știe despre ce e vorba, e și ea cruntă. Umblatul după piese și toată atenția din lume când le comanzi de pe net să nu greșești o cotă. E o provocare, dar nu e imposibil și imediat ce treci de ea ești mai liberă. Nu mai depinzi de nimeni, dacă e să ajungi la un mechanic, știi despre ce vorbește, dacă e să comanzi o piesă, pentru că ai înteles care e treaba cu ea, e mai ușor să nimerești cota.

Am mare noroc că oamenii care erau în preajma mea când mi-am cumparat cursiera m-au învățat chestii de bază: cum să fac o pană, cum să verific presiunea, cum să spăl/ung/schimb/cârpesc lanțul, cum să reglez schimbătoarele și, dacă aș avea uneltele necesare, aș fi în stare să îmi schimb caseta de pinioane și alte trebuuri pseudo-complicate.

Numai că acum o lună s-a întâmplat ceva ciudat, schimbătorul meu spate nu voia decât pe pinionul mic sau pe cel mare. Am citit pe ceva forumuri și … pe scurt, era ceva gresit în tensiunea din cablu.

Am hotărât că e timpul să merg la un service, să încep sezonul cu bicla în top shape, mai ales că am chinuit-o pe șosea/patinoar toaaaaată iarna.

V-am zis?
Eu am piese Campagnolo. Motiv pentru care m-am plimbat pe la jumătate din service-urile din București să mi se spună că nu au unelte pentru Campa sau nu vor să se bage că e prea complicat.

Aaaarrrrrghhh.
Când în sfârșit am ajuns la un mecanic care a acceptat provocarea și avea și uneltele, a fost așa ocupat că i-a luat o săptămână să îmi zică că, de fapt, mi-a murit ergopowerul drept și să îmi zică seria de la rulmenți.

Aaaaaarrrrrgh no 2.

Oamenii ieșeau la tura, mergeau la plimbări, eu eram blocată cu un soi de single speed. Pentru că, de bine de rău, reușisem să fac bicla să stea pe un raport ok și să mă dau așa prin oraș.

La ExpoBike i-am cunoscut pe băieții de la BikeGeek, care urmau să ne ajute și la RoadGrandPink. Băieții ăștia au luat problema biclei mele ca pe o provocare și mi-au zis să trec pe la ei pe la atelier, că și dacă nu au scule ei și le cumpără. Mi-au și scris a doua zi pe Facebook.

Deja renunțasem la setul ăsta de piese și mă gândeam că îmi cumpăr un grupset Shimano și cu asta basta. Chiar dacă mie îmi plac ergopowerele Campa, îmi place forma lor, îmi place cum schimbă, îmi place cum sunt construite și … mai e și o tradiție la mine în familie.

Apropo, mă gândeam să trimit bicla la Cluj unde știam sigur că sunt cel puțin două ateliere care să mă ajute cu reparatul.

Daaaaaaar, mai întâi am trecut pe la BikeGeek.

A fost o experiență foaaaarte faină. Cătălin m-a lăsat să asist, să ajut, să mă uit, să meșteresc și mi-a răspuns la toate întrebările mele de noob-wannabe-mechanic. Am încercat să reparăm ergopowerul, dar, din păcate nu s-a putut.

Arrrrrrggggghhhhhh. Urma să umblu după piese o veșnicie, pentru că și piesele de Campa sunt rare și când le găsești au prețuri astronomice.

Mi-am amintit de Rose Bikes, am comandat de la ei tot ce aveam nevoie. Între timp, Cătălin mi-a comandat rulmenți noi pentru roți și in 4 zile mă aflam din nou în atelierul Bike Geek.

Apropo, Rose Bikes livrează super repede și în pachet, pe lângă ce comandasem am avut o droaie de surprize. Mulțumesc faaaain!

Ajunsă în atelierul Bike Geek, cu tot ce aveam nevoie, m-am apucat de muncă. Da, băieții de la Bike Geek m-au lăsat să meșteresc eu la biclă și mi-au explicat chestii pe care nu le știam. Pot să zic că am contribuit în proporție de 40% la resuscitarea biclei mele. Treaba asta e foarte importantă, pentru că mintea mea așa e construită – trebuie să știu cum funcționează treburile pe drăciile cu care mă dau.

Acum, o lună mai târziu, când s-a așezat lanțul pe pinioane (care nu erau tocmai noi) și trag de mine pe vânt de față să recuperez luna de ne-dat și lunile de iarnă în care am fost mai mult urban rider, nu mă mai gândesc la “oare eu ce fac dacă se strică ceva”. Am biclă, mă dau, se strică ceva, știu să fac sau o să mă duc la cineva care știe să o facă, singurul lucru la care trebuie să mă concentrez e target-ul pe care mi l-am impus pentru ride-ul respectiv.

Între timp s-a făcut 2015, chiar e 2015 de 5 zile.

Hei,
Asta e și un soi de scrisoare deschisă pentru mine. Pentru că, într-a 12-a, când am citit scrisoarea pe care diriga ne-a pus să ne-o scriem singuri într-a noua a fost o experiență mind boggling.
A durat o veșnicie să mă reîndrăgostesc de bicicletă. Pe scurt, vinovați au fost câteva zeci de oameni care mi-au scris din poveștile lor cu “depresii sportive”, o mână de fete care s-au întâlnit pe o podea de lemn undeva pe lângă Cișmigiu și cu care am început ceva fain, cele câteva zeci de night rides pe un oțel vintage ( mulțumesc fain Bolba! c-ai avut încredere să-mi împrumuți bița ta) pe ploaie/vânt/lapoviță/ninsoare/end of the world weather, un om mai mult sau mai puțin clar care a încercat să se reîmprietenească la rândul lui cu bicicleta și ne-a condus pe Anglerfish și pe mine pe Munte (Piatra Arsă, care-i un soi de unicorn ride pentru Yume si Anglerfish) și bunicii care, pentru că n-am putut să ajung la ea de ziua ei, mi-a dat temă să fac kilometri pe bicicletă (vă închipuiți că n-am putut să o fentez).

Între timp s-a făcut 2015, chiar e 2015 de 5 zile. S-au hotărât câteva chestii mari, care nu-s tocmai, de fapt, nu sunt deloc în tonul rezoluțiilor de sfârșit de an.

Cumva bicicleta nu o să mai susțină singură angrenajul ăsta curios al lui “zâmbește pe dinăuntru”. Genunchii mei o să plângă de fericire anul ăsta din prea multe alte motive: viteză, părtii, noroi, înălțimi, stânci, open water, poteci, check points, note, filme expirate și…. îhm … de abia aștept să aflu “și mai ce-ul” cu care ar trebui să închei scrisoarea asta deschisă.

Zora (M.)

Drum – fericire în sus.

Piatra Arsă, fără Strava, fără Garmin, fără time frame și cu o mână de oameni faini și, cel mai important, cu gașca de fete.

Nu știu de ce e diferit să mergem cu bițele în gașcă de fete, dar este. Se înțămplă tot cam aceleași ca la turele cu băieții: unele să fie mai puternice, unele să fim la marginea unui break-down fizic (cel puțin la deal), unele pur și simplu să se bucure de peisaj. Însă, oricare ar fi diferențele între noi, e o stare de agitație subatomică și entuziasm cât mergem grupat și pălăvrăgim (da, am început să pot vorbi în timp ce mă dau la deal).
Pe 8 noiembrie, eu și Yume am urcat la Piatra Arsă – un soi de ultima licornă în regatul meu. De ce? Pentru că, în 2013, a fost prima cățărare pe cursieră vreodată; pentru că am primit-o cadou de la un om care nu mai înseamnă mare lucru în viața mea, dar de la care am rămas cu multe lucruri însemnate; pentru că pe Transbucegi m-am confruntat prima dată cu mine fără niciun fel de jenă – “da te dor picioarele, da crezi că ai urcat prea încet, da nu mai ai pinioane, dar mișcă până sus, e comedie!”; pentru că aici Yume s-a împrietenit cu Anglerfish.
Despre drum nu-s atât de multe de povestit. E o experiență oarecum personală și-as vrea să rămână așa. Pot doar să zic că Daniela și Karina au zbughit-o înainte ca niște îmblânzitoare de munți și Ina, Suzi și cu mine am hotărât să merem mai cătinel (genunchi morocănoși, mușchi obosiți sau “oaa, de data asta, am să mă uit numai în stânga și-n dreapta”).
Și-am ajuns la cabană, unde nu ne-am lăsat până nu am umplut holul de bițe, am strămutat mobilă și ne-am așezat toți 8 la o masă. Căștile aliniate pe pervaz, hainele puse la uscat pe calorifer, mănușile pe masă și ochelarii cine știe pe unde. Important e că ne-am personalizat spațiul și-a devenit al nostru, chiar daca mai erau încă 20 de oameni prin preajmă. Camera aia supra încălzită, în care mirosea dubios a mâncare și haine de biță încinse, era spațiul nostru.

Și cum postul ăsta e ca descrierile alea interminabile din romane, în care nu se înâmplă decăt să se miște o frunză sau să bată un pic văntul, dar și asta foarte rar sau după o înșiruire inteeermiiinaaabilă de epitete ( I’m doing it again :”>), trebuie să ajungem la un subiect. Care e subiectul?

Mi-a plăcut pe biță astăzi. Fără miză, fără cifre, fără presiunea segmentelor. Doar eu, gașca, muntele, picioarele mele și drumul șerpuit.

P.S. Și tot aici s-a născut o idee de road trip în care de abia aștept să plecăm cu toatele la vară.

Bilanțul și ideea năstrușnică.

La o săptămână după tăcere, fac bilanțul și s-au strâns o sumedenie de reacții – majoritatea de la oameni care au trecut, într-un fel sau altul, prin acelaș fel de depresie a sportului pe care îl practicau ( mi-a plăcut la nebunie că mi-ați scris și despre alergat, înot, volei și handbal!!!!).

Din poveștile voastre au reieșit următoarele: ar fi mai bine să îmi iau o biță separată de oraș ( da, Mihai, îmi voi face un single, sper să îl termin repede, dacă nu o să apelez la experți); cam sufăr de oboseală și supra-antrenament; toți sportivii (=oamenii care practica un sport, doar atât) trec prin asta la un moment dat și cum depășesc momentul e echivalentul cernerii; aș putea să mă apuc de alte sporturi între timp – Adrian, mulțumesc de sfaturile despre alergat, duminică s-au aliniat planetele si m-am simțit ca un FlashGordon – Mihnea, am revenit la bazin și-i bine, totul se mișcă cum trebuie în apă – Selu, m-am reapucat de motocross și aveai dreptatea, e ingredientul secret care aliniează toaaate planetele și galaxiile din care fac ele parte.
Și-au fost și câteva surpize, oameni la care nu mă așteptam mi-au scris niște chestii care mi-au făcut aBiciclismul să cotească. Oameni atât de sus și atât de departe în sportul ăsta că nu credeam că au habar de amatori ca mine.
Pe scurt, oamenii ăștia au pus bazele unei idei năstrușnice care sper să se materializeze în primăvară.
Apoi, într-o seară de duminică, pe o podea de lemn, o cutie toracică vorbea despre night rides și cum să-i dai talpă în ritmul propriu. O altă cutie toracică vorbea despre cum să stai cu o melodie pe repeat o urcare întreagă, pentru ca muntele ăla mirosea a cântul cu pricina. Și mai era o cutie toracică, care, în afară faptului că mi-a dat singurul obiect galben care-mi place, mi-a adus aminte că superputerile vin de dinăuntru nu de la bicicletă/echipament/cifre/alte alea.
E sucrtă postarea asta. Mulțumescul e uriaș!
Am să mai scriu pe aici despre perindările mele prin alte sporturi pe timp de iarnă și la primăvară poate vă dau vestea aia năstrușnică.

Mulțumeeesc Silviu, Marius, Roxana, Mike, Selu, Alex, Andreea, George, Mihai, Lulutu, Corina, Mircea, Lucian, Tudor, Cornel, Octav, Bogdan, Doru, Ernesto, Vladimir, Iulian, Tuviaj, Adrian, Catalin, Ioana, Adriana, Gabriel, Oana, Tudor, Vlad, Iulia, Emanuel, Mihnea, Selu,  Daniela, Valentin, Stefan, Sabina, Irina! (+/- câțiva)

Acum să se lase un pic ceața peste bicicletă. Cel puțin o lună.

Si-a fost tacere…

Ieri s-a frant ceva: am recunoscut cu voce tare ca nu imi mai place sa ma dau pe bicicleta. Vestea m-a cam zgaltait si pe celelalte doua fete pe biciclete de fata, cred ca le-a surprins un pic.

De atunci, au cam trecut 19 ore, ma tot chinui sa imi dau seama cum sa procesez aceasta bucata ciudata de informatie. Pentru ca nu pot sa las lucrurile asa, mi-e prea dor de starea aia de libertate si zambet de pe bita si-s hotarata, daca nu sa o regasesc, macar sa plec in cautarea-i.

Asa ca, am facut ce stiu mai bine, am pus mana pe stilou si-am intocmit un plan de bataie. “Nu-mi mai place sa ma dau pe bicicleta” se va numi sindromul aBicicleta si va fi cercetat ca orice alta boala: observarea si documentarea simptomelor, identificarea cauzei si determinarea unui tratament.

Simptomele sunt varii si-s toate sub palaria lui “in ultima vreme cam evit sa ma sui pe bicla”. Mai intai se poate observa ca nu mai ies la ture singura, pur si simplu nu ma mai mobilizez si-mi gasesc tot soiul de motive – sunt prea obosita, mai bine mai dorm un pic, nu o sa am timp destul, oricum am mai fost pe acolo, e prea frig, inca n-am reparat rotile. Comparativ, cam pana in august, nu prea conta nimic din toate astea. Se facea ora de iesit, ma echipam ca si cum as fi fost pe pilot automat si plecam la tura cu un zambet gigant – urma sa pedalez.

A doua chestie este ca ma ingrozeste oboseala de dupa tura, pentru ca stiu ca o sa trebuiasca sa traiesc cu ea toata ziua, la cele 12 ore de munca silnica care urmeaza. Si inainte munceam la fel si traiam pentru senzatia aia de durere din picioare.

Mai ingrijorator e ca nici prin oras nu prea mai ies cu bicicleta, am ajuns pana la a imi face abonament la metrou. Ioi. Si mie atata nu-mi place cu metrou Parca am uitat de placerea aia de-a nu fi trafic, de-a fenta aglomeratiile. Argh.
Si cam atat pe lista de simptome. Urmeaza cauzele, care-s cam multe si un pic cam intimindante.

In primul rand, m-am plictisit de aceleasi peisaje din jurul Bucurestiului. Cumva, am ramas blocata in aceleasi trasee si lipsa asta de variatie a stimulilor vizuali a transformat turele in unele plicticoase. Nu ca inainte as fi iesit ca sa ma bucur de peisaje, dar in momentul in care incepi sa ai pana si o harta a gropilor de pe un traseu, ceva nu e bine.
Mi-am mai dat seama ca toate turele – pana si plimbarile de voie – s-au transformat in concursuri cu mine insami sau cu un adversar imaginar. Asta ma face sa trag la maxim sau, de cele mai multe ori, peste maxim de fiecare dati. S-a ajuns la asta pentru ca Strava inteleasa prost, asa ca zic de acum, voi renunta la ideea de publicat ride-urile.

Prin oras nu mai ies asa des, de frica lui “unde imi las bicla”. Mai mult de 10 prieteni apropiati au ramas fara biciclete anul asta si sunt panicata sa nu mi se intample si mie. Poate nu ies si pentru ca am ramas cu un pic de frica din mai de cand m-a lovit masina atat de tre ca am stat o luna pe tusa.

Acum ca stiu ce si cum, ce-i de facut?

Primul si cel mai usor lucru e sa-mi cumpar un u-lock sanatos sau un lant eficient si sa pandesc locuri “sigure” ( sau relativ sigure ) de parcat bicicleta. Si asta am sa si fac deseara, am sa iau metroul pana la cel mai apropiat magazin de biciclete si am sa fac cumparatura de rigoare.
Alt lucru usor de facut e sa renunt le Strava. Pot sa-mi contorizez turele si pe Garmin Connect si atunci nu o sa mai fie presiunea unei competitii publice – da, sunt atat de copil, ca, daca nu sting Strava n-am sa pot sa incetez cu prostia asta de competitivitate.

Cat despre redobandit placerea de a pedala, mai urmeaza niste cercetari si va spun ce-am aflat intr-unul din posturile urmatoare.

Pana una alta cine a mai patit asta si ce-a facut sa se vindece?