A treia oară, Gentlemen’s Race, a treia oară iau lecții de la Zagon

Au trecut deja două zile de când ne-am întors de la Gentleman’s Race, patch-urile de la cele trei concursuri stau aliniate pe biroul meu alb și mie nu-mi vine să cred.

patches

Acum două ediții am strâns prima dată o echipă de fete, numai și numai de fete și am participat la Gentleman’s Race. În caz că nu știați, e vorba de 140km, cu 1200m diferență de nivel și una bucată de Zagon – o urcare, pe macadam, un drum în sus care mă învață de fiecare dată căte ceva.

Nu-mi vine să cred, în trei ediții s-au înmulțit fetele care participă și treaba asta mă face să zâmbesc cu gura până la urechi pâânăă fac febra musculară la orbicularii gurii. Așa țin minte că se numeau mușchii râsului.

Un race report, încă valid e aici

Despre cursa de pe 4 octombrie 2015?

Mi s-a întâmplat o chestie ciudată: n-am renunțat și nici n-am simțit senzația aia copleșitoare că oricum totul e pierdut – după 3 pene, 2 la interval de 300m și niște zeci de minute bune pierdute, ar cam fi trebuit totul să fie gri.
Faptul că Alex Ciocan, un sportiv pe bune, s-a oprit și mi-a dat roata lui și m-a ajutat să o montez, adică un om care se dă serios pe biclă a pierdut timp pentru mine, m-a super mobilizat. Drept urmare, după ce am primit roata am fost hotărâtă să fac tot ce se putea să ajungem, toata echipa Daimon Green Arrows, cât mai bine la final.
În plus, mi-am amintit de Andreea Călugăru, cu mega giga ultra căzătura ei de la un triatlon fără asfalt. După niște tumbe serioase cu bicla- tumbe după care a avut nevoie de recuperare serioasă, s-a ridicat și-a continuat să pedaleze.

O altă chestie dubioasă a fost că nu mi s-au mai părut așa mult 140 de km. Anul trecut, în octombrie, când am participat prima dată, în ultimii 20 de km credeam că o să mi se dezintegreze picioarele și că nu o să mai pot sta dreaptă niciodată. Mă durea spatele, mă dureau genunchii, mi-era o foame de lup.
De ce s-au schimbat lucrurile anul ăsta?
Pentru că anul ăsta am mai ieșit la niste ture lungi și probabil m-am obișnuit cu distanțele. Pentru că, în sfărșit, mi-am făcut un bike fitting și stau cum trebuie pe bicicletă. Treaba asta cu bike fitting-ul e scumpă, a-propos, dar e musai de făcut: măcar că scapă genunchii și spatele de dureri și de complicații ulterioare.
Un alt motiv pentru care distanța nu m-a dărâmat a fost pentru că, în sfârșit, după numeroase teste, am aflat ce mâncare îi trebuie corpului pe pre-ride și during-ride. Aaaaaa, în sfârșit nu mi se mai scurge puterea in picioare după 70 de km.
Recomandarea mea ar fi să testați mai multe tipuri de mâncare biciclistă și nu doar cea “de specialitate”. Da, un gel Isostar mă ajută, și mă ajută mult, dar corpul meu protestează dacă nu mănânc și ceva solid și, la mine, acel ceva solid e un baton de prune uscate cu cereale. O chestie pe care am descoperit-o totaaaaaaal întâmplător în timp ce căram 15kg de bagaje, pe biclă, prin Slovacia, pe dealuri.

În ceea ce privește hidratarea, chiar dacă Mădălin ne-a mai zis de alimentare&apă, mie mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe celalaltă. Așa că, am cărat 1350ml apă cu mine degeaba, cu 300 chiar am ajuns până la finish. Zora, bea apă, ar fi zis Daniela, care și ea cam uita înainte să se hidrateze.

Ultimul triumf a fost că nu m-am mai panicat atâta pe Zagon că o să pierd aderența. A fost greu, e o cățărare grea, m-am uitat la pădure cum m-a îndemnat Suzi anul trecut și-am pedalat. Chiar e frumoasă pădurea pe acolo și face cățărarea să treacă mai ușor. Așa am aflat și că la biță se aplică principiul de la moto, te uiți in față la 5-10m să planifici trasa, nu stai cu ochii în pământ, la 30cm de roata față. Încă mai aflu lucruri noi, ieeeeei!!!
Dacă nu aș fi avut crampe, ar fi existat poze cu mine zâmbind pădurii și pomenind-o pe Suzi.

Despre mersul în echipă?

A fost prima noastra distantă parcursă împreună: 145 de km in 5 ore și 23 de minute de effective riding. Probabil am fi făcut o pauză de 20 de minute sau două de 10, dar cam atât.
Am schimbat la trenă frumos, chiar dacă ne-au luat câteva încercări să ne obișnuim cu – trebuie să anunț, să sprintez un pic și pe urmă să mă duc în spate. Am mers grupat, adică n-am lăsat pe nimeni în urmă, ceea ce, din punctul meu de vedere, era scopul suprem. Bine, bine, mai puțin pe dealuri unde fiecare a urcat și coborât în ritmul ei.
Am terminat toate împreună, în linie, ca niște gentlemani adevarați și ne-am bucurat de pizza aia, may I say, mai mult ca oricine de-acolo. :”>

Concluzii?

Am să rămân paranoică și-am să-mi verific cauciucurile, fondul de jantă și chestiile conexe înainte de fiecare cursă.
Mai vreau la Gentleman’s Race, tot cu echipă de fete.
Trebuie să cațăr mai mulți munți anul viitor, îmi plac prea mult “drumurile în sus” să le parcurg așa cu încetinitorul.
Îmi pare bine să închei sezonul cu chef de bicicleală. Spre deosebire de anul trecut, anul ăsta de abia aștept să termin munca să ies cu bicla, ceea ce e mare lucru.
În 2015 au apărut multe fete pe cursieră și-s din ce în ce mai curajoase, tare mi-ar plăcea să facem cumva o întâlnire numai a noastra. Într-un vârf de munte, așa.
Anul care vine, sper la două echipe de fete. O fi mult?

Ei bine, la revedere sezon 2015, încep dările a la lejere și poate vizitele pe Trans-uri, acum că s-au potolit turiștii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s